„The Age of Shadows” e un film palpitant lansat de Coreea de Sud in 2016, Song Kang-ho fiind unul dintre actorii din rolurile principale. Actiunea filmului se petrece in Seul si in Shanghai in anii ’20, in timpul ocupatiei japoneze a peninsulei coreene.
In perioada aia, exista in Coreea o miscare de rezistenta al carei scop era independenta Coreii fata de Imperiul Japonez. Lee Jung-chul (Song Kang-ho) era odinioara un membru al miscarii coreene de rezistenta, dar mai tarziu a trecut de partea administratiei japoneze din Coreea, lucrand ca politist in serviciul invadatorilor.
Sarcina lui era sa destructureze grupul coreean de independenta Fratia Dreptatii. Problema era ca membrii grupului nu erau cunoscuti public si nici locatiile in care se intalneau.
Lee Jung-Chul il intalneste pe un dealer de arta pe nume Kim Woo-jin, pretinzand ca e interesat de lucrarile lui de arta. De fapt, dealerul de arta era liderul regional al grupului Fratia Dreptatii.
Fiecare dintre cei doi avea informatii precise legate de adevaratele identitati si intentii ale celuilalt, dar decid sa se apropie unul de celalalt pentru a culege informatii pretioase reciproc.
Grupul de rezistenta e informat ca exista spioni in sanul sau, asa ca incearca sa afle cine sunt. Din cauza acelor spioni, identitatile membrilor grupului sunt compromise, asa ca membrii se regrupeaza in Shanghai, China.
Intre timp, Lee Jung-Chul si agentul japonez Hashimoto din subordinea sa isi concentreaza trupele in Shanghai, pentru a-i captura si incarcera in Seul.
Intre timp, membrii grupului apeleaza la un ungur din Shanghai pentru a cumpara explozibili, pentru a arunca in aer administratia japoneza din Coreea.
N-o sa povestesc acum filmul cap-coada, ca as strica toata surpriza. Nici eu nu-s fan Spoiler Alert. Dar un amanunt important: personajul Lee Jung-chul, desi e agent al comandamentului japonez, activeaza in ambele tabere.
El e infiltrat de catre autoritatile japoneze in acel grup de rezistenta pentru a obtine informatii, dar pana la urma trece de partea grupului si ii ofera grupului informatii despre actiunile autoritatilor japoneze.
Inca din primele minute ale filmului, Lee Jung-chul e portretizat in film drept cineva care nu crede ca Coreea va fi vreodata independenta. Asta poate fi motivul pentru care s-a aliat cu japonezii.
Filmul asta mi-a incoltit o antipatie fata de japonezii din perioada interbelica. Niste scelerati care apelau la fel de fel de mijloace macabre pentru a obtine informatii de la coreenii capturati, inclusiv arderea cu fierul incins.
Dar nici in Al Doilea Razboi Mondial japonezii nu erau mai normali la cap. Poate ca de-asta nici nu prea se preda istorie japoneza autentica in scolile din Japonia acum. Se preda numai atomica de la Hiroshima si Nagasaki.
Totusi, cu filmul asta nu-ti irosesti timpul. Insa numai cei cu gusturi mai rafinate si pasionati de istorie ar savura genul asta de film si de subiect. E un film nisat.
Oricum, directia e palpitanta, actorii sunt fabulosi, actiunea e din belsug, povestea e captivanta, bugetul filmului a fost de vreo 8,6 milioane de dolari; iar scenariul, interpretarea, regia sunt de top. Pe cand unii critica filmul pentru ca nu e 100% conform cu istoria.
Un lucru mi se pare ciudat la filmul asta. Cum au reusit producatorii sa produca un film istoric de asemenea amploare, cu zeci de cladiri si locatii istorice gen anii ’20, cu zeci si zeci de masini de epoca pe strazi, cand Seulul e un oras foarte modern?
Filmarile avand loc exclusiv in Seul. Ori aia au construit locatiile (ca bugetul le permite), ori locatiile istorice au fost prezervate in Seulul ultra-modern.