In ’60-’70, in timp ce astronautii misiunilor Apollo priveau peisajul selenar dezolant, a aparut o posibila amenintare. Praful lunar. Fin precum pulberea de talc, ascutita ca sticla si aparent peste tot pe Luna, aceste particule super-fine au acoperit astronautii si au patruns in cabina, acolo unde a devenit nu doar o simpla neplacere.
Nu numai ca pulberea lunara a interferat cu echipamentele lor, dar le-a si iritat corpurile, unii astronauti alegandu-se cu reactii alergice. Cu toate acestea, intre 1969 si 1972, astronautii Apollo au adus pe Pamant aproape 385 de kilograme de roci lunare, pietricele si pulbere.
Pulberea lunara a necesitat un studiu mai aprofundat. In ziua de azi, agentia spatiala NASA considera ca praful interplanetar este unul dintre principalele riscuri pentru asezarile spatiale pe termen lung.
Pe planeta Marte, este toxic si magnetic. Pe Luna se folosesc echipamente de milioane de dolari care pot fi afectate din cauza prafului. Dar, in ciuda tuturor dezavantajelor sale, praful interplanetar are potential.
Acest praf interplanetar este considerat cheia unei explorari spatiale sustenabile si va constitui probabil temelia primelor asezari din afara planetei Pamant. Adica se va folosi acel praf interplanetar pentru a se construi asezari.
Motivul pentru care astronautii ar folosi praful lunar este simplu. Evadarea din gravitatia Pamantului este scumpa. Cu cat este mai grea incarcatura, cu atat este nevoie de mai mult agent de propulsie pentru racheta, pentru a propulsa nava spatiala deasupra atractiei gravitationale a planetei.
Si cu atat pretul misiunii creste. Pana cand apare o alternativa mai economica la agentul de propulsie toxic si scump, costurile deloc ieftine vor reduce cantitatea de provizii care pot fi transportate. In schimb, astronautii vor trebui sa fie creativi. In loc sa transporte instrumente si habitate, echipele vor trebui sa le produca pe parcurs pentru a construi asezari pe alte planete.