„Oasis” e un film de drama din Coreea de Sud. E unul dintre cele mai ca lumea filme vazute de mine in ultimii ani. Cred ca intra lejer in top 10 cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata.
Iar titlul e foarte inteligent ales, are un schepsis genial. Actorii, scenariul, regizorul, toti sunt de exceptie. Ma surprinde faptul ca nu am urmarit mai devreme Oasis, credeam ca am urmarit toate filmele sud-coreene bune si ca au ramas numai cele de duzina.
In Oasis (Oaza), e vorba despre povestea unui individ adult pe nume Jong-du, dar pueril, iresponsabil, cu multe ticuri si cu un comportament inadecvat social.
Si care se crede grozav cand are un bat mai lung decat are adversarul, spun unii. Nu se zice in film, dar eu il banuiesc pe Jong-du si de oligofrenie – asta-i farmecul filmelor realiste si obiective: nu-ti explica aproape nimic.
Tu insuti trebuie sa fii critic, sa sondezi si sa descifrezi filmul, nu se auto-descifreaza filmul de la sine. Jong-du se imprieteneste cu o tanara cu handicap (cu paralizie cerebrala severa) si pe care o cheama Gong-ju.
Filmul incepe cu Jong-du abia eliberat din bulau, la cativa ani dupa ce a fost incarcerat pentru ucidere din culpa. Dupa eliberare, incearca sa-si gaseasca familia, dar initial Jong-du nu reuseste.
Pentru ca familia lui se mutase cat era el la puscarie. Pana la urma isi gaseste familia, dar aceasta nu se arata prea incantata sa-l vada. Lui Jong-du chiar i se spune mai tarziu ca familiei ii era bine fara el si ca nu i-a dus lipsa.
Dispretul familiei fata de Jong-du sporeste cand le arata ca s-a imprietenit cu o tanara cu paralizie cerebrala. Jong-du lasa inca de la inceputul filmului o impresie pregnanta de boschetar, de jeg, de haimana.
De om limitat fara viitor, fara cine stie ce intelect sau calitati, ca exista putine sanse sa se dovedeasca a fi un personaj principal de pomina pentru cei care urmaresc filmul Oasis.
Insa se dovedeste a fi un personaj principal fabulos, actorul din spatele personajului are o interpretare fantastica (joaca bine boschetareala; in realitate cu siguranta actorul nu e jegul pe care il interpreteaza).
Nici ceilalti actori nu sunt mai prejos. Filmul e destul de straniu si iesit din comun, dar te tine in priza scena dupa scena. Nu m-am plictisit nici 30 de secunde in tot filmul, nici n-ai cand sa te plictisesti.
Oasis e un film plin de originalitate – n-am mai vazut alt film cu aceleasi teme, subiect sau intriga. Alte filme toate-s la fel, parca sunt trase la indigo, la capitolul originalitate sunt praf.
Originalitatea e o particularitate a multor filme sud-coreene, de-asta urmaresc in principal filme sud-coreene si nu mizerii superficiale de la Hollywood la care nici n-ai ce analiza, avand doar actiune si explozii fara rost.
In cazul filmelor hollywoodiene cu cliseele de care toata lumea e satula, in cel mai bun caz poti realiza un rezumat. N-ai ce analiza si descifra, n-ai nevoie de spirit de adancime in cazul lor, pentru ca nu exista aproape nimic de decodat.
Inca un aspect al filmului Oasis (si specific cinematografiei sud-coreene) e ca ofera un efect de realism extrem, un obiectivism dus la extrem. Totul arata la fel cum s-ar intampla lucrurile in viata reala in societatea sud-coreeana.
Iar actorii nu joaca teatral, ci realist. Mi se par foarte misto astfel de lungmetraje, ca-ti pun creierul sa lucreze. Regizorul si scenaristul te lasa pe tine sa descifrezi filmul, sa-i afli cheia, sa fii critic.
Nu sunt subiectivi si nu explica totul ca pentru jegosi nedotati cu encefal. Regizorul si scenaristul isi mascheaza propriile lor pozitii si atitudini critice, valabil numai in cazul unui film realist/obiectiv. Iar sfarsitul filmului Oasis e absolut epic.