„Ikiru” e un film japonez de drama lansat in 1952 si regizat de Akira Kurosawa, un mare regizor japonez de mare calibru si de talie internationala. O sa fiu posibil considerat mos pentru ca am urmarit un film din anii ’50, dar asta nu-i cel mai vechi film japonez urmarit.
Cu putin timp inainte de asta am urmarit filmul japonez „Late Spring” din 1949. De ce am urmarit filme japoneze atat de vechi? Pentru ca mi se pare fascinant sa vad cum era Japonia la cativa ani dupa ce a pierdut lupta in al doilea razboi mondial.
Cum era inainte de a deveni o mare putere economica. Cum era inainte de a deveni tehnologizata. Pare greu de crezut, dar Japonia, cu aproape zero resurse naturale si cu nu prea multe terenuri pe care sa cultive hrana, a devenit la cativa ani dupa razboi a doua cea mai mare putere economica a lumii, in anii ’60.
De fapt, timp de 40 de ani Japonia a ramas a doua putere economica a lumii. Cei din Japonia n-au invadat degeaba alte tari in al doilea razboi mondial (ca erau japonezii in pauza de neuroni), aveau nevoie de resurse ca sa supravietuiasca.
Resurse pe care celelalte tari le aveau. Au invadat India, China, Filipine, Coreea si asa mai departe. Daca nu-i opreau americanii cu atomica, japonezii ajungeau poate si in Australia.
In 2012, Japonia avea PIB-ul de vreo 6200 de miliarde de dolari. Muncitori japonezii! Dupa ce in secolul 19 Japonia a abolit practica seppuku, japonezii nu mai aveau cum sa se spintece pe ei insisi in abdomen pana la moarte si au inceput sa se plictiseasca.
Acum se multumesc doar sa munceasca pana la moarte. O alta calitate a lor e respectul, ceva ce am in comun cu ei. Mai deschid si eu o usa pentru cineva, mai cedez un loc, chestii-trestii…
Acum PIB-ul Japoniei e de vreo 4900 de miliarde de dolari. Declinul PIB-ului e incredibil (e in picaj direct), dar e de inteles la cate dezastre naturale costisitoare se petrec cu regularitate in Japonia.
In SUA, o tornada care produce pagube de 1 miliard de dolari e vazuta ca fiind un dezastru de proportii biblice. Dar banuieste careva cat au costat tsunamiul si cutremurul din 2011 din Japonia, tara care era cat pe ce sa fie scufundata complet, dar si dezastrul nuclear care a urmat?
Au fost produse pagube de 200 de miliarde de dolari, daca nu mai mult – declinul PIB-ului Japoniei e de cel putin 1000 de miliarde de dolari in cativa ani, poate ca include pagubele imense care au fost minimalizate pentru ochii lumii.
Inchei aceasta lunga paranteza (cand e vorba de Japonia sunt foarte volubil) si revin la film. Inainte de Late Spring si Ikiru, nu vazusem niciodata un film japonez de dinainte de 1998.
„Ikiru” in traducere libera inseamna „a trai”, titlul fiind efectiv esenta filmului. Personajul principal se numeste Kanji Watanabe. Acesta e un functionar marunt care n-a lipsit nici macar o zi de la serviciu in aproape 30 de ani de munca si care descopera mai tarziu ca are cancer la stomac in stadiu terminal, dar le spune doar catorva oameni despre asta.
E un birocrat care e sef la departamentul propuneri si sesizari de aproape 30 de ani intr-un oras si care n-a lipsit nicio zi, inainte de a afla acea veste. Viata lui la munca e destul de monotona si plictisitoare, dar suporta totul, el traind pentru a munci.
Nu traieste pentru a trai. Apoi, afla ca are cancer la stomac in stadiu avansat care nu poate fi operat si ca mai are mai putin de un an pe aceasta lume.
Stiind ca nu mai are mult timp, se decide sa-si traiasca pentru prima data viata cu adevarat dupa zeci de ani, sa gaseasca sensul vietii. Realizeaza ca a irosit prea mult timp din viata si ca n-a trait cu adevarat.
Drept urmare, lipseste pentru prima data in 30 de ani de la locul de munca. Cauta tot felul de distractii, petreceri, dar nu gaseste bucurie in ele. Peste scurt timp, Kanji Watanabe realizeaza ca nu numai ca are un timp limitat pentru a-si trai viata, dar si pentru a lasa ceva in urma lui.
Se intoarce la munca in calitate de sef la departamentul propuneri si sesizari. Trebuie subliniat ca functionarii nu erau vazuti cu ochi buni de civilii obisnuiti.
Asta pentru ca civilii erau pasati de la un departament la altul daca aveau o cerere pentru functionari, era o birocratie imposibila care nu rezolva aproape niciodata nimic. Functionarii erau degeaba.
Chiar la inceputul filmului (inainte ca Watanabe sa afle de cancer), un grup de oameni merg la functionari pentru a cere construirea unui parc. Astia sunt indrumati catre departamentul propuneri si sesizari condus de Kanji Watanabe.
Dupa care sunt pasati la cate un alt departament, fiecare departament venind cu propriile explicatii ca nu depinde de ei si nu e responsabilitatea lor.
In cele din urma, oamenii sunt pasati inapoi la departamentul de propuneri si sesizari. Ulterior, Kanji afla de cancer si nu mai vine la serviciu.
Dar mai tarziu se intoarce, se intoarce pentru a lasa ceva in urma. Lupta din rasputeri pentru a construi acel parc, chiar daca era peste puterile si atributiile lui.
Si a reusit, a convins o gramada de oameni care se opuneau ideii. El, un functionar marunt care mai avea pe deasupra si cancer la stomac, a reusit sa convinga oamenii si sa invinga birocratia.
Acel parc a devenit scopul lui in viata. Munca l-a impiedicat la inceput sa traiasca (pentru ca n-a savarsit-o bine), dar mai tarziu munca e lucrul care-i aduce satisfactie (si-a gasit menirea), iar asta prin faptul ca are grija de aceasta data ca din munca sa sa rezulte ceva tangibil. Nu doar sa stampileze mii de hartii fara rost si care nu duc la nimic.
Dupa ce nu mai e, colegii de munca si cunoscutii lui ii discuta comportamentul din ultimele luni. Se intrebau de ce a revenit la locul de munca atat de pasionat si dedicat si daca stia de cancer. E un film cu multe intelesuri si trimiteri, e vorba de mult mai multe decat ce am zis acilea.