Rar reușesc sau au ocazia străinii să ne asculte muzica. În general, ei au doar YouTube-ul la dispoziție și e nevoie în prealabil ca ei să știe niște nume de piese românești pe care să le tasteze în bara de căutare. Dar când străinii ne descoperă muzica, devin dependenți indiferent de țara lor.
Canalele TV de muzică străine nu prea ne difuzează muzica. Așa era și bănuiesc că încă e de actualitate constatarea. Cei din industria muzicală din Occident mai ales, sau alții de deasupra lor, vor probabil să ne izoleze cultural și ca popoarele lor să nu-i cunoască în mod adecvat pe români. Scopul lor o fi și ca oamenii de rând de acolo să n-aibă habar că românii sunt atât de geniali când vine vorba despre muzică.
M-a surprins faptul că Suedia, o țară cu doar câteva milioane de locuitori, e considerată al doilea cel mai mare exportator de muzică din lume, după Statele Unite.
Citisem pe undeva amănuntul ăsta. Nu m-a surprins doar pentru faptul că Suedia nu e o țară cu mulți locuitori, ci și pentru faptul că nu prea cunosc cântăreți suedezi.
Cum să fie tocmai Suedia al doilea cel mai important exportator de muzică? Pentru că Spotify e din Suedia? Și mi-a picat fisa. Sigur e vorba despre ABBA. Dar cât să mai fie trupa asta motorul industriei muzicale suedeze? Ei fiind mai în vogă și în floarea vârstei înainte de 2000.
De ce să nu fie România a doua sau printre primele țări exportatoare de muzică? Că așa vor sau decid unii? Cu SUA, clar, nu ne putem compara. Cel puțin nu la volum, fiind o țară cu vreo 300 de milioane de oameni (normal că numărul de artiști e direct proporțional). Plus că SUA e o țară mai conectată și globală.
România poate fi însă vârful de lance pe piața muzicală globală după criteriul calitate. Nu prefer muzica românească doar din patriotism. Sunt obiectiv, ascult muzică din multe țări și o parte dintre acele melodii chiar îmi plac. Dar cea mai ridicată concentrație de muzică bună am găsit-o în țara asta.
M-am gândit cum să explic de ce am o afinitate pentru muzica românească, ce găsesc la ea atât de strălucit. Răspunsul ar fi că o găsesc mai stimulantă pentru dispoziția mentală, mai exaltantă, mai focusată pe artistic (mai ales în combinație cu un clip reușit, dacă regizorul știe meserie) și/sau are o complexitate care sună bine. Chiar și străinii socotesc că muzica lor e mai banală ca muzica românească. Și sună clișeic, dar muzica românească te transpune în niște stări cu o eficacitate net superioară. Frazele astea rezumă cam totul la muzica românească, cel puțin la nivel rudimentar.
Nici măcar K-pop-ul, de regulă mai comercial și bazându-se mai mult pe strălucire decât pe appeal-ul muzicii, nu cred că e la nivelul muzicii românești care le poate îmbina armonios pe ambele.
Dar și K-pop-ul e printre preferințele mele, cel de calitate. O trupă de K-pop chiar a scos o melodie care seamănă cu „Sanie cu zurgălăi”, dar pe versurile lor. Legal sau nu, habar n-am.
Cântăreții români au talent, compozitorii sunt talentoși, dar așa și regizorii clipurilor. Și clipul e important și atrage nevoia implicării unui regizor cu talent artistic care să ofere îndrumări.
Îmi permit să ofer un exemplu: gagica din videoclipul „Ceață” care i-a dat papucii tipului are o expresie de indiferență combinată cu un ușor accent de vinovăție, două stări contradictorii simultan. Superb. Dacă asta a fost o indicație regizorală, e absolut genial.
Bineînțeles, a fi un cântăreț și artist talentat nu înseamnă că ai și intelectul lui Alan Turing (valabil și vice-versa), ceea ce e perfect în regulă. Multora le lipsesc și talentul artistic și intelectul de prodigy. O deficiență într-o zonă produce uneori o compensare în altă zonă.